Ce este periodizarea?
Periodizarea antrenamentului este una dintre cele mai utilizate teorii în cadrul sportului, fie că vorbim aici de sporturile individuale sau cele de echipă.
Conceptul inițial de „periodizare” a fost format în anii 1960 și s-a bazat inițial pe experiența sportivilor de înaltă performanță din fosta URSS, alături de publicații de la fiziologi și oameni de știință care conlucrau în acea perioadă. (Yakovlev, 1955; Zimkin, 1961).
Ani mai târziu, termenul de periodizare a antrenamentului a fost dezvoltat, formalizat și reprodus în numeroase țări și a devenit una dintre cele mai alocate teorii pentru planificăre și analiză. (Matveyev, 1964; Zheliazkov, 1981; Bompa, 1984).
Potrivit lui Issurin, (2010), în cadrul acestei teorii conform căreia evoluția continuă a sportului și a științei sportului a contribuit la îmbunătățirea cunoștințelor și a tehnologiilor folosite în antrenament, dar modelul tradițional de periodizare care a fost stabilit aproximativ cu 50 de ani în urmă nu s-a schimbat în mod semnificativ. În ultimii ani, rapoartele profesionale și revistele de coaching au sugerat abordări alternative în ceea ce privește proiectarea antrenamentelor dar au fost supuse unui număr limitat (sau chiar deloc) de analize serioase de considerație științifică serioasă (Issurin, 2010).
Teoria supracompensării
Supracompensarea este un proces în 4 etape.
Prima etapă este aplicarea unui stres de antrenament sau de încărcare și reacția ulterioară a organismului la acest stres de antrenament, care constă în oboseală. Există o scădere previzibilă… predictibilă a performanței din cauza acestui stres.
Etapa 2 este faza de recuperare. Cercetările recente raportate de Ieşiri (2010) au indicat faptul că, pentru a înțelege procesul de bază a conceptului de periodizare al antrenamentului, trebuie să se înțeleagă conceptul de bază „găsire-recuperare” sau interacțiunea „supracompensare” sau „supracompensarea theo ry”.
Ciclul de supracompensare începe atunci când jucătorul este indus de o sarcină fizică, care servește drept stimulentul pentru o reacție ulterioară. Sarcina inițială care s-a sugerat că prima fază a ciclului provoacă un element de oboseală și limitări ulterioare ale capacităților de muncă ale sportivului.
Se sugerează apoi că efectul secundar (a doua fază) să fie caracterizat printr-o oboseală accentuată care, după o recuperare suficientă, asigură creșterea capacității de muncă a sportivului spre sfârșitul acestei faze, atingând nivelurile de dinaintea antrenamentului.
În timpul următoarei faze a secvenței, munca şi capacitatea de lucru continuă să crească, ajungând la un nivel superior celui de start şi cel mai înalt nivel de până acum, care corespunde fazei de supracompensare (Issurin, 2010).
În plus pornind de la rapoartele anterioare ale teoriei supracompensării, putem concluziona prin faptul că o structură care implică un număr de antrenamente poate fi eficientă dacă încărcătura antrenamentului este aleasă cu atenţie şi este aleasă în strânsă legătură cu caracteristicile fizice ale sportivului (Matveyev, 1981).
Ar trebui să fie evidențiat însă faptul că teoria supracompensării va fi relevantă doar dacă echilibrul dintre sarcina de antrenament și recuperare, este corect aplicată pe o perioadă mai lungă de timp cum ar fi un microciclu.
Lasă un răspuns