Există un moment pe care aproape orice antrenor l-a văzut, chiar dacă nu întotdeauna i-a înțeles adevărata semnificație.
Un copil primește mingea, încearcă o pasă dificilă sau un dribling curajos și greșește. Adversarul recuperează, echipa pierde posesia, iar în câteva secunde apare reacția. Un coleg ridică mâinile nemulțumit. Un părinte oftează din tribună. Antrenorul strigă să joace mai simplu. Uneori vine și golul adversarului.
Din acel moment, ceva se schimbă.
Nu pe tabelă.
În mintea copilului.
La următoarea fază, el nu mai aleargă spre spațiul liber cerând mingea. Rămâne puțin mai departe de joc. Se ascunde în spatele adversarului. Când un coleg ridică privirea pentru a pasa, el evită contactul vizual. Iar dacă mingea ajunge totuși la el, o pasează imediat înapoi, fără să privească înainte, fără să încerce, fără să riște.
Din exterior pare că joacă mai sigur.
În realitate, începe să joace cu frică.
Iar aceasta este una dintre cele mai mari pierderi pe care le poate suferi un copil în fotbal.
Pierderea mingii durează câteva secunde.
Pierderea încrederii poate dura luni sau chiar ani.
În fotbalul mare admirăm jucătorii care cer mingea în cele mai dificile momente. Îi apreciem pe cei care, după o greșeală, sunt primii care se demarcă din nou. Vorbim despre personalitate, despre caracter și despre curaj. Ne minunăm când un mijlocaș continuă să joace exact la fel, deși a greșit pasa precedentă. Îl numim lider.
Dar acești jucători nu s-au născut cu această mentalitate.
Au fost formați.
Iar procesul începe în copilărie.
Un copil nu învață curajul din discursuri motivaționale. Îl învață din mediul în care crește. Dacă fiecare greșeală este urmată de reproșuri, de ironii sau de teamă, copilul va găsi rapid cea mai simplă soluție: va evita să mai greșească.
Numai că, în fotbal, cea mai sigură metodă de a nu greși este să nu îți mai asumi nimic.
Să nu mai ceri mingea.
Să nu mai încerci pasa dintre linii.
Să nu mai intri în duel.
Să nu mai driblezi.
Să nu mai iei decizii.
La prima vedere, pare un jucător disciplinat.
În realitate, este un copil care începe să renunțe la propria inițiativă.
Iar fără inițiativă nu există creativitate.
Fără creativitate nu există progres.
Și fără progres, dezvoltarea se oprește mult înainte ca talentul să își atingă potențialul.
Marile academii din lume nu urmăresc doar câte mingi pierde un copil. Ele urmăresc ceva mult mai important: dacă are curajul să ceară următoarea pasă. Pentru că un jucător care continuă să se ofere ca soluție după o greșeală demonstrează ceva ce nu poate fi măsurat în statistici.
Demonstrează încredere.
Iar încrederea este unul dintre cele mai valoroase instrumente pe care le poate avea un fotbalist.
Un antrenor poate corecta o pasă greșită în câteva minute. Poate explica poziționarea, orientarea corpului sau alegerea soluției. Însă este infinit mai greu să reconstruiască încrederea unui copil care a învățat că fiecare greșeală îl transformă într-o problemă pentru echipă.
De aceea, reacția antrenorului după o eroare este adesea mai importantă decât eroarea însăși.
Un singur gest de încurajare poate transmite mesajul: „Continuă. Te vreau implicat. Mai cere mingea.”
Un singur reproș poate transmite exact opusul: „Mai bine nu încerca.”
Iar copiii ascultă aceste mesaje chiar și atunci când nu sunt rostite.
În timp, diferența dintre cele două abordări devine uriașă.
În prima, copilul învață că greșeala face parte din proces și continuă să își asume responsabilitatea jocului.
În a doua, învață că este mai sigur să dispară din joc.
Poate că nu există o imagine mai tristă în fotbalul juvenil decât aceea a unui copil talentat care evită mingea. Nu pentru că nu știe ce să facă cu ea, ci pentru că îi este teamă să nu greșească din nou.
În acel moment, problema nu mai este una tehnică.
Este una emoțională.
Iar emoțiile influențează dezvoltarea mult mai profund decât orice exercițiu de antrenament.
Poate că adevărata misiune a unui antrenor nu este să elimine greșelile din jocul copiilor. Acest lucru este imposibil.
Misiunea lui este să creeze un mediu în care copiii să nu își piardă niciodată curajul de a încerca din nou.
Pentru că mingea pierdută poate fi recuperată câteva secunde mai târziu.
Încrederea pierdută este mult mai greu de recâștigat.
Iar în fotbalul juvenil, există o greșeală mai mare decât orice pasă ratată sau orice dribling eșuat.
Este momentul în care un copil încetează să mai ridice mâna, să se demarce și să spună, prin gesturile sale:
„Dă-mi mingea.”
Atunci nu am pierdut doar o posesie.
Am început să pierdem un jucător.
Lasă un răspuns