Există o imagine care se repetă aproape în fiecare weekend, pe mii de terenuri de fotbal din întreaga lume. La finalul meciului, copiii se așază în șir pentru festivitatea de premiere. Unii primesc o cupă mai mare, alții o medalie de participare, iar câțiva pleacă acasă cu ochii în lacrimi, convinși că au pierdut ceva important.
Pentru noi, adulții, acel moment pare să însemne finalul poveștii. Vorbim despre cine a câștigat, cine a marcat și cine a fost cel mai bun jucător al turneului. Facem fotografii, postăm rezultatele pe rețelele sociale și, fără să ne dăm seama, transformăm câteva zeci de minute de fotbal într-o concluzie despre valoarea unor copii aflați abia la începutul drumului.
Dar dacă ne-am întoarce peste douăzeci de ani și i-am întreba pe acei copii ce își mai amintesc din acea zi, probabil că foarte puțini ar putea spune cu exactitate scorul final sau locul ocupat în clasament. În schimb, aproape toți și-ar aminti altceva. Și-ar aminti dacă mergeau la antrenamente cu entuziasm sau cu teamă. Dacă antrenorul îi încuraja atunci când greșeau sau îi certa pentru fiecare pasă ratată. Și-ar aminti colegii, glumele din vestiar, drumul spre teren și senzația aceea unică de a alerga după minge fără să simtă oboseala.
Pentru că adevăratele amintiri din copilărie nu sunt făcute din medalii. Sunt făcute din emoții.
Din păcate, în goana după rezultate, uităm uneori ce înseamnă cu adevărat fotbalul juvenil. Vorbim despre obiective, clasamente și trofee înainte ca un copil să descopere bucuria jocului. Îl învățăm să se teamă de greșeală înainte să învețe să fie creativ. Îl felicităm mai mult pentru victorie decât pentru curajul de a încerca ceva nou. Iar, încet-încet, jocul care trebuia să fie o sursă de libertate începe să semene cu un examen pe care trebuie să-l treacă în fiecare weekend.
Nu este de mirare că atât de mulți copii renunță la fotbal înainte de adolescență. De cele mai multe ori, nu pentru că antrenamentele sunt prea grele și nici pentru că nu au talent. Renunță pentru că nu mai găsesc bucuria care i-a adus prima dată pe teren. În loc să plece acasă zâmbind și povestind cel mai frumos moment al antrenamentului, pleacă întrebându-se dacă au fost suficient de buni.
Iar acesta este, poate, cel mai mare eșec pe care îl poate avea fotbalul juvenil.
Sigur că este frumos să câștigi. Competiția face parte din sport și îi învață pe copii să își depășească limitele. Nimeni nu spune că rezultatele nu contează. Problema apare atunci când ele devin mai importante decât oamenii care le obțin. Când o medalie valorează mai mult decât încrederea unui copil. Când o cupă este considerată un succes, iar un copil care își pierde dragostea pentru fotbal este privit ca un detaliu fără importanță.
Un antrenor adevărat știe că cea mai mare victorie nu poate fi măsurată la finalul unui turneu. Ea se vede peste ani. Se vede atunci când un fost jucător îl salută pe stradă și îi spune că încă joacă fotbal în fiecare weekend. Se vede atunci când un copil devenit adult își înscrie propriul fiu la fotbal pentru că își amintește cu drag de anii petrecuți pe teren. Se vede atunci când cineva spune: „Nu am ajuns fotbalist profesionist, dar fotbalul m-a ajutat să devin omul care sunt astăzi.”
Acela este trofeul care nu se află în nicio vitrină.
Pentru că medaliile se zgârie. Cupele se acoperă de praf. Clasamentele sunt uitate și recordurile sunt depășite. Însă un copil care pleacă din fotbal iubind acest joc va purta acea pasiune în suflet pentru tot restul vieții. Va continua să joace, să urmărească meciuri, să își învețe copiii să iubească mingea și, poate fără să-și dea seama, va transmite mai departe tot ceea ce fotbalul i-a oferit.
Poate că acesta este adevăratul scop al fotbalului juvenil.
Nu să umple vitrine cu trofee.
Ci să umple vieți cu amintiri.
Pentru că, la final, cel mai important trofeu pe care îl poate câștiga un copil nu este medalia pe care o primește într-o după-amiază de duminică.
Este dragostea pentru joc, o dragoste care poate rămâne vie pentru tot restul vieții.
Lasă un răspuns