La început, copiii joacă fotbal fără teamă. Aleargă după minge, încearcă driblinguri imposibile, pasează printre adversari și șutează din orice poziție. Nu calculează riscuri și nu se gândesc la consecințe. Se joacă.
Apoi, încet, ceva începe să se schimbe.
După câteva greșeli, apar reacțiile de pe margine. „Passează mai repede!”, „Nu pierde mingea!”, „De ce ai încercat asta?”. Fără să ne dăm seama, copilul începe să asocieze greșeala cu dezamăgirea celor din jur. Din acel moment, adversarul lui nu mai este doar echipa din față. Devine propria teamă de a nu greși.
Iar un copil căruia îi este frică să greșească nu mai joacă liber. Pasează doar când este sigur. Evită duelurile unu contra unu. Nu mai cere mingea în momentele dificile. Nu pentru că nu poate, ci pentru că îi este teamă de ceea ce se va întâmpla dacă nu îi reușește.
Paradoxul este că exact acele acțiuni pe care începe să le evite sunt cele care îl ajută să se dezvolte. Fiecare decizie curajoasă, fiecare încercare și fiecare greșeală reprezintă o lecție pe care niciun exercițiu nu o poate înlocui.
Rolul antrenorului nu este să elimine greșelile din joc. Acest lucru este imposibil. Rolul lui este să creeze un mediu în care copiii să aibă curajul să încerce din nou după ce au greșit. Pentru că încrederea nu apare atunci când un copil reușește totul. Ea apare atunci când știe că va fi susținut chiar și atunci când lucrurile nu îi ies.
Poate că adevărata victorie în fotbalul juvenil nu este un meci câștigat, ci momentul în care un copil pierde mingea, ridică privirea și are curajul să o ceară din nou.
Atunci începe dezvoltarea adevărată.
Pentru că, uneori, cel mai mare adversar al unui copil nu este echipa adversă.
Este teama de a greși.
Lasă un răspuns