Tehnica  jocului de fotbal reprezintă ansamblul de deprinderi motrice, specifice ca formă şi conţinut (cunoscute sub denumirea de procedee tehnice), care se desfăşoară după legile activităţii nervoase superioare şi ale tehnicii jocului, cu randament maxim.

Tehnica constă în executarea conştientă, orientată spre un scop precis, a unor mişcări şi acţiuni de mişcare. Ceea ce diferenţiază în mod evident fotbalul de celelalte jocuri sportive este faptul că dispune de un sistem de structuri motrice specifice, prin care se realizează confonn regulamentelor, activitatea concretă din cadrul jocului.

Tehnica jocului de fotbal este fără îndoială un factor principal al jocului de fotbal. Mijloacele care fac posibilă practicarea jocului sunt în primul rând de ordin tehnic. Conţinutul noţiunii de tehnică este vast, cuprinde deprinderi de mişcare şi de joc, în manifestarea lor izolată sau corelată (înlănţuită), cât şi indicii calitativi ai acestor deprinderi. Creşterea calităţii jocului se realizează prin dezvoltarea tehnicii.

Tehnica cuprinde suma actelor motrice, care prin conţinutul .şi forma lor specifică oferă posibilitatea practicării cu eficienţă maximă a jocului, în conformitate cu prevederile regulamentare.

De fapt, tehnica jocului de fotbal  reprezintă raportul jucătorului cu obiectul de joc, abilitatea de a te servi de acesta în condiţiile reale ale jocului. Tehnica este fomiată din structuri şi acţiuni de mişcare, precis stabilite, care alcătuiesc conţinutul tehnic al jocului.

Mișcarea tehnică se exprimă în funcție de diverși parametri cum ar fi:

• solicitarea forței;
• direcția din care vine mingea;
• direcția în care pleacă mingea;
• diferențe de viteză, frecvență și ritm.
• condiții de echilibru;
• prezența adversarului sau a adversarilor;
• prezența coechipierului sau a coechipierilor;
• orientarea vizuală;
• combinare de elemente tehnice simultane și successive;
• solicitare mentală;
• oboseală fizică;
• anticipare;
• motivație;
• jocuri dinamice cu caracter de întrecere;
• jocuri reduse.

O particularitate de bază pe care o are tehnica jocului de fotbal este aceea, ca spre deosebire de multe alte sporturi manevrarea mingii se face cu segmentele mai puțin îndemânatice și anume picioarele.

Din acest motiv putem spune că antrenamentul pentru jocul de fotbal este mai dificil pentru practicantul de fotbal,și necesită, abilități motrice înțelese ca forme de mișcare specifice care depind de experiență și sunt automatizate prin repetare.

Ele se structurează având la bază aptitudinile motrice, în special pe cele coordinative care influențează mult nivelul lor de eficiență, precum și finețea de exprimare în execuție

Tehnica jocului de fotbal – Componente

Analiza tehnicii evidenţiază următoarele componente:

1. Elementul tehnic este o structură motrică fundamentală care stă baza practicării jocului (lovirea mingii cu piciorul, conducerea mingii, preluarea mingii etc.).

Elementele tehnice au o definire abstractă, generală şi strict delimitată de sarcinile globale ale jocului.

Tehnica influențează astfel, soluționarea situațiilor tactice de joc în condiții de adversitate activă. Astfel, atunci când se programează antrenamente preponderent tehnice, trebuie să se țină seama de câteva caracteristici pe care acesta trebuie să le îndeplinească:

• să fie rațional, metodic, progresiv, menținând la cote ridicate plăcerea de a juca, dorința de a învinge și de a se perfecționa a fotbalistului;
• tehnica nu trebuie tratată ca ceva solitar, ci într-o permanent interdependență cu pregătirea fizică, tactică psihologică și teoretică;
• tânărul fotbalist trebuie să aibă în vedere că fotbalul este un sport colectiv în care orice acțiune individuală trebuie executată și orientată în folosul echip        

2. Procedeul tehnic desemnează o structură motrică concretă sau un mod particular de efectuare a elementului tehnic. De exemplu elementul tehnic “lovirea mingii cu piciorul” poate fi realizat prin procedee ca: lovirea mingii cu latul, lovirea mingii cu şiretul plin, lovirea mingii cu şiretul interior, lovirea mingii cu şpiţul etc.

La rândul lor procedeele tehnice se diversifică şi se realizează în funcţie de condiţiile concrete de execuţie în procedee tehnice derivate sau variante de execuţie.Aceste variante ale procedeelor tehnice sunt determinate de:

– dinamica jucătorului care se poate afla pe loc, în alergare, în săritură;

– poziţia de sosire a mingii: pe sus, la semiînălţime, pe jos;

– traiectoria de transmitere a mingii: pe sus, la semiînălţime, pe jos;

– direcţia loviturilor : înainte, oblic, lateral, înapoi.

3. Acţiunea tehnică reprezintă o înlănţuire de elemente şi procedee, desfăşurate în atac sau în apărare.Caracteristica acţiunilor tehnice o constituie automatizarea ridicată a diferitelor combinaţii de elemente tehnice, într-o astfel de măsură încât jucătorul să fie capabil să le efectueze fluent, fără întreruperi.

Impresia pe care trebuie să o dea execuţia unei înlănţuiri de elemente telmice este aceea a unei singure acţiuni. Acţiunile tehnice reprezintă activităţi individuale, care luate izolat nu pot satisface decât cerinţe parţiale de joc.

4. Acţiunea tehnico-tactică reprezintă executarea unei acţiuni tehnice printr-o colaborare a cel puţin doi jucători, într-o fază de atac sau de apărare.

Tehnica jocului de fotbal – Caracteristici

Tehnica jocului de fotbal este evolutivă, datorită noutăţilor apărute în realizarea execuţiilor tehnice din jocul de fotbal. Odată cu dezvoltarea jocului de fotbal în ansamblu, implicit s-a perfecţionat şi tehnica prin apariţia unor noi procedee şi chiar a unor stiluri personale de execuţie.

Tehnica jocului de fotbal  este accesibilă, în special pentru copii şi începători, concretizată în reducerea suprafeţelor de joc şi a numărului de jucători, regulament simplificat, minge mai mică şi mai uşoară ş.a.

Tehnica jocului de fotbal  presupune necesitatea începerii pregătirii timpurii cu referire la atragerea, selecţia şi pregătirea generală a copiilor la o vârstă fragedă, permiţând însuşirea corectă a unui număr mai mare de procedee tehnice.

Tehnica de bază trebuie învăţată absolut corect, ţinând cont de faptul că vârsta copilăriei favorizează însuşirea mai temeinică a procedeelor tehnice, precum şi corectarea celor greşit însuşite, aspect care se realizează mai dificil după o anumită vârstă.

Pregătirea tehnică are loc în condiţii diverse climaterice şi de stare a terenului, conform situaţiilor concrete în care se desfăşoară competiţiile oficiale.

Tehnica jocului de fotbal este precisă, fină şi spectaculoasă, în vederea controlului mingii în condiţii de criză de spaţiu şi timp, de adversitate sporită, realizând execuţii de excepţie în timpul competiţiilor oficiale.

Tehnica jocului de fotbal este totodată şi dificilă, datorită faptului că mingea trebuie controlată cu ambele membre inferioare alternativ. Complexitatea tehnicii creşte o dată cu apariţia adversarului şi cu creşterea vitezei de deplasare şi execuţie cu şi fără minge.

Anumite procedee tehnice de bază devin stereotipuri (se automatizează) printr-o pregătire corespunzătoare, permiţând jucătorului să privească degajat în terenul de joc, eliberându-l pe acesta de urmărirea şi controlul permanent al mingii.

Elementul care defineşte deci acţiunea tehnico-tactică este colaborarea.Aşadar, acest termen caracterizează procesul care corelează acţiunileindividuale şi se realizează prin mijloace tactice cum sunt : pasa, sprijinul, dublajul, demarcajul etc.

5. Stilul constituie modul particular (amprenta personală) de efectuare aunui procedeu tehnic.

El este dat de caracteristici individuale (dimensiuni corporale, calităţi motrice, atitudini, trăsături de personalitate etc.) care intervin şi se impun cu pregnanţă în modelul de execuţie al procedeului respectiv, respectând totuşi mecanismul de bază.

Stilul se manifestă la sportivii de înaltă clasă şi are ca rezultat efectuarea eficientă a unui procedeu.

            Tehnica jocului de fotbal – Sistematizare

Conţinutul tehnic al jocului, deşi sistematizat diferit în literatura de specialitate, în funcţie de autori cuprinde concomitent deprinderile tehnice (care stau la baza celor mai multe clasificări) alături de capacităţile tehnice.

Din aceste puct de vedere I.V. Ionescu(1995)  împarte tehnica în:

• tehnica de bază (provenită din deprinderi);
• tehnica de joc (provenită din capacităţi).

Dacă tehnica de bază reprezintă fondul stabil al tehnici şi cuprinde elemente care compun jocul (lovirea mingii cu piciorul, preluarea mingii, lovirea mingii cu capul, conducerea mingii, fenta, deposedarea adversarului de minge, aruncarea de la margine şi elemente tehnice ale portarului), tehnica de joc reprezintă fondul mobil al deprinderilor tehnice şi depinde de capacitatea jucătorilor de a executa eficient aceste elemente în condiţiile concrete de joc exprimate prin:

• lupta cu adversarul;
• poziţii diverse imprevizibile ale mingii căt si ale jucătorului;
• viteza mare de execuţie;
• emoţionalitatea crescută;
• solicitarea nervoasă;
• solicitarea tactică;

Tehnica jocului de fotbal se manifestă în două direcţii:

• tehnica de corelaţie cu partenerii;
• tehnica de adversitate.

Tehnica de corelaţie utilizează din tehnica de bază următoarele elemente: lovirea mingii cu piciorul şi cu capul, transformate tactic în pase, oprirea şi preluarea mingii, conducerea şi aruncarea de la margine.

Tehnica de adversitate se divide la rândul ei în tehnică de adversitate ofensivă, realizată prin fente de depăşire şi de derutare, lovirea cu piciorul şi cu capul sub formă de tras la poarta şi tehnică de adversitate defensivă, realizată prin deposedarea adversarului de minge şi lovirea cu piciorul şi cu capul sub formă de respingere şi deviere.

            Dintre feluritele clasificări ale tehnicii prezentăm pe cea utilizată de Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, unde elementele tehnice sunt împărţite în:

• elemente tehnice cu minge;
• elemente tehnice fără minge;
• elemente tehnice specifice jocului portarulu

Elemente tehnice cu mingea:

• preluarea mingii;
• deposedearea adversarului de minge;
• protejarea mingii;
• conducerea mingii;
• mişcarea înşelătoare;
• lovirea mingii cu piciorul;
• lovirea mingii cu capu;
• aruncarea mingii de la margine;

Elemente tehnice fără minge:

• alergările;
• schimbările de directive;
• căderile;
• ridicările;
• săriturile;
• opririle;
• rostogolirile;
• mişcările înşelătoare.

Elemente tehnice ale portarului:

• poziţia fundamental;
• deplasarea în teren;
• prinderea mingi;i
• boxarea mingii;
• devierea mingii;
• blocarea mingii;
• respingerea mingii;
• repunerea mingii în joc.

Elemente tehnice cu mingea

1. Preluarea mingii

Preluarea este elementul tehnic prin care jucătorul intră în posesia mingii. În literatura de specialitate se întâlneşte uneori şi termenul de “oprire”sau ”stopare” pentru a defeni intrarea în posesia mingii.

La baza preluării stau trei mecanisme diferite determinate de acţiunea suprafeţei de contact asupra mingii:

• amortizarea
• ricoşarea
• contralovirea.

Principalele procedee de preluare a mingii sunt:

Preluarea mingii cu latul

Contactul cu mingea se face cu acea parte a piciorului cu care se execută şi lovirea cu latul, reprezentată de suprafaţa triunghiulară delimitată de haluce, maleola internă şi calcaneu.

Folosirea preluării cu latul este indicată mai ales pentru mingile venite din faţă.

Variantele mingii cu latul sunt:

• preluarea mingilor rostogolite (venite la firul ierbii);
• preluarea din aer a mingilor razante sau semiînalte;
• preluarea în aer a mingii sosite pe sus (cu boltă);
• preluarea mingii ricoşate de la pămînt.

Preluarea mingii cu pieptul

Este indicată pentru mingile venite cu traictorie înaltă sau atunci când transmiterea mingii cu capul nu este recomandată din punct de vedere tactic. Suprafaţa de contact este mare şi mai mare decît piciorul, gamba sau capul, uşurînd execuţia. Preluarea cu pieptul se poate face în doua variante principale:

• prin amortizare;
• prin ricoşare sau contralovire;

Preluarea mingii cu pieptul este de asemenea procedeul care permite jucătorului în alergare o luare de sine a obiectului de joc, chiar şi atunci cînd acesta nu vine spre el, fără a încetini viteza jocului.

Preluarea mingii cu capul

Se poate face în două variante principale:

• preluarea prin amortizare;
• preluarea prin contralovire.

2. Deposedarea adversarului de minge

Prin deposedare înţelegem intervenţia activă a jucătrului în situaţie de apărare asupra acelui jucător advers aflat în posesia mingii, cu scopul de a i-o îndepărta, sau de a intra el în posesia ei.

Deposedarea este unul dintre elementele tehnice la care principiile generale ale tacticii se împletesc adînc cu latura tehnică a problemei.

Deposodarea adversarului de minge este prin excelenţă arma tehnică şi tactică a jucătorilor aflaţi în apărare.

Cum în fotbalul actual toţi jucătorii iau parte la ambele faze ale jocului rezultă că fiecare, indifferent de post, trebuie să cunoască şi să execute bine procedeele de deposedare.

Clasificarea procedeelor de deposedare a adversarului de minge

Procedeele de deposedare sunt clasificate în funcţie de poţiţia atacantului faţă de jucătorul care deposedează. Din acest punct de vedere deposedările pot fi:

• deposedarea prin atac din faţă.
• deposedarea prin atac din lateral.
• deposedare prin alunecare.

3. Protejarea mingii

Protejarea mingii este elementul tehnic cu ajutorul căruia jucătorul o controlează, o freest de intervenţia adversarului. Protejarea mingii se foloseşte numai când jucătorul cu mingea este atacat de adversar şi când nu are posibilitatea să combine cu un partener. Aceste situaţii apar când cuplul atacant-apărător este angrenat în lupta pentru minge sau în timpul conducerii acesteia. Aşadar preluarea se combină în joc şi cu alte procedee tehnice, în principal cu conducerea (de care foarte greu poate fi delimitată), şi cu preluarea sau fentele, dând naştere la complexe.

4. Conducerea mingii

Conducerea este elementul prin care mingea în urma unor împingeri şi lovituri succesive şi repetate, cu una din părţile labei piciorului, este controlată, transportată şi orientată de către jucător în teren  conform cu solicitările şi programul tactic al jocului.

Conducerea mingii reprezintă elementul care leagă între ele alte elemente tehnice, structurând împreună acţiunile tehnice individuale.

În afara acestor conexiuni tehnice, conducerea se realizează într-un context motric foarte variat.

Ea are loc din alergare în diferite tempouri şi în direcţii mereu schimbate, determinate de intervenţia adversarilor şi coechipierilor precum şi de intenţiile tactice personale  ale celui care conduce.

Biomecanica generală a conducerii mingii

Acţiunea de conducere are loc din alergare. Prezenţa mingii modifică puţin alergarea naturală, corpul fiind uşor răsucit din partea din care vine adversarul, braţele lateral şi genunchii uşor flexaţi.

Dintre părţile componente ale mişcării de conducere trebuie menţionată în primul rând acţiunea de împingere a balonului, decisivă în reuşita oricăruia dintre procedeele de conducere.

Ea presupune abilitate în execuţie, încât mingea să nu se îndepărteze de picior, să rămînă dacă este posibil, aproape lipită de el.

O a doua componentă este poziţia corpului şi a braţelor. În timpul conducerii mingii se recomandă ca trunchiul să fie uşor aplecat înainte, favorizîndu-se în acest fel deplasarea mai rapidă în timpul execuţiei.

Braţele vor acţiona normal, ca într-o alergare obişnuită, ajutănd prin mișcarea lor la păstrarea echilibrului.

Cea de a treia componentă principală a conducerii mingii este privirea. Ea trebuie  repartizată în aşa fel încât sa reţină în permanenţă poziţia în teren a coechipierilor şi adversarilor, precum şi poarta adversă, fără a neglija în acest timp mingea.^[17]

Conducerea mingii presupune două procedee de bază:

• conducerea mingii cu un picior;
• conducerea mingii cu ambele picioare alternative.

5. Mişcarea înşelătoare

Mişcarea înşelătoare este elementul tehnic prin intermediul căruia executantul, cu sau fără minge, caută prin dezechilibrare sau depăşirea unuia sau a mai multor adversari să creeze superioritate tactică temporară.

Terminologia fotbalistică cunoaşte mai multe noţiuni ce se doresc echivalente cu mişcarea înşelătoare. Acestea sunt fenta, driblingul, depăşirea individuală.

Clasificarea mişcărilor înşelătoare

În funcţie de partea corpului care dă tonul mişcării fentele pot fi:

• cu trunchiul;
• cu piciorul;
• cu capul (privirea).

Din punct de vedere biomecanic, fenta constă din inactivitatea adversarului, prin angajarea sa într-o direcţie falsă cu scoaterea centrului de greutate din suprafaţa de sprijin printr-o mişcare sau intenţie de mişcare înşelătoare a posesorului mingii.^[20]

6. Lovirea mingii cu piciorul

Prin lovirea mingii cu piciorul înţelegem, transmiterea inteţionată, conştientă, dirijarea mingii cu ajutorul unei părţi a piciorului.

Lovirea mingii cu piciorul este elementul tehnic de bază al jocului de fotbal, mijloc folosit cel mai frecvent. Lovirea cu piciorul este utilă atât apărătorului, pentru a îndepărta pericolul din faţa propriei porţi, cît şi atacantului care se pregăteşte de finalizare. Posibilităţile sunt aproape nelimitate în cea ce priveşte distanţa loviturii.

Biomecanica lovirii mingii cu piciorul

Mecanismul de bază al loviturii mingii cu piciorul este întâlnit la toate procedeele de lovire şi ele se referă la acţiunea pe care o au diferitele segmente ale corpului în realizarea execuţiei. Deşi mişcarea de lovire a mingii este aparent continuă, fluentă, ea se poate descompune în mai multe componente.

• elanul;
• piciorul de sprijin;
• piciorul de lovire, descrie mişcarea sa în trei faze distincte:

– faza pendulării posterioare;

– momentul lovirii mingii;

– faza pendulării anterioare.

• corpul;
• braţele
• capul şi privirea.

Clasificarea procedeelor de lovire a mingii cu piciorul

Poate fi făcută după mai multe criterii. Cea mai frecvent întâlnită este clasificarea după partea piciorului cu care se excută lovirea.

• lovirea mingii cu latul;
• lovirea mingii cu şiretul interior;
• lovirea mingii cu ristul;
• lovirea mingii cu şiretul exterior;
• lovirea mingii cu exteriorul
• lovirea mingii cu vârful;
• lovirea mingii cu călcâiul;
• lovirea mingii cu genunchiul.

7. Lovirea mingii cu capul

Lovirea mingii cu capul este un element importann al tehnicii jocului de fotbal. Cu ajutorul său se pot rezolva sarcini tactice ca respingerea mingii, pasarea şi finalizarea.

Mai mult ca alte elemente jocul cu capul cere curaj şi iniţiativă. Lovirea corectă a mingii este condiţionată de trei aspecte importante:

Suprafaţa de lovire

În principiu mingea poate fi lovită cu orice parte a capului cu condiţia ca ea să ajungă la locul dorit. Avantajele cele mai multe le oferă însă lovitura mingii cu fruntea, fiindcă partea frontală a craniului este cea mai dezvoltată din punct de vedere anatomic.

Punctul de lovire

Punctul de lovire a mingii determină direcţia, traictoria şi finalitatea execuţiei.

Momentul de lovire

Alegerea momentului de lovire în funcţie de situaţia tactică din teren trebuie să asigure o execuţie tehnică precisă corectă şi utilă, ceea ce presupune un dezvoltat simţ al balonului.

Deşi în momentul lovirii mingii componentele biomecanice ale lovirii alcătuiesc o singură acţiune, din considerente didactice ele vor fi analizate distinct şi anume:

• acţiunea capului;
• acţiunea trunchiului;
• acţiunea braţelor;
• acţiunea picioarelor.

Clasificarea procedeelor de lovire a mingii cu capul :

• lovirea mingii cu capul de pe loc;
• lovirea mingii cu capul din alergare;
• lovirea mingii cu capul din săritură;
• lovirea mingii cu capul din plonjon;
• lovirea mingii cu capul înainte;
• lovirea mingii cu caplul lateral;
• lovirea mingii cu capul înapoi.

8. Aruncarea de la margine

Aruncarea de la margine este un mod de reluare a jocului atunci când mingea a depăşit pe pământ sau în aer o linie de margine a terenului de joc.

În condiţiile fotbalului actual, când este din ce în ce mai greu să pătrunzi spre poarta adversă, aruncarea de la margine poate să devină o armă redutabilă. Aruncarea mingii de la margine are două procedee de bază:

• aruncarea mingii de la margine de pe loc;
• aruncarea mingii de la margine cu elan.

Elemente tehnice fără minge

1. Alergarea

Alergările în fotbal pot fi alergări libere, alergări cu adversarul alăturat şi alergări cu mingea la picior.Tempourile sunt diferite fiind determinate de succesiunea neaşteptată a fazelor de joc şi de posibilitatea apariţiei unor situaţii noi.

În timpul meciului startul sau pornirea nu se fac de pe loc ci din mers sau alergare uşoară, din întoarceri sau poziţii instabile fără a se cunoaşte piciorul de pornire. Fotbalistul trebuie să fie gata în orice moment să-şi schimbe direcţia mişcării şi de aceea pasul său trebuie să fie mai scurt decăt al sprinterului.

Cele mai frecvente greşeli care apar în alergarea fotbaliştilor sunt:

• aplecarea exagerată a corpului înainte şi lăsarea capului în jos;
• alegarea cu pieptul prea sus şi cu capul lăsat pe spate;
• îndoirea exagerată a braţelor şi balansarea lor înaintea trunchiului sau braţele lăsate în jos, lipite de trunchi;
• alergarea fără ajutorul braţelor.

Variante de alergare întâlnite în joc

• alergare uşoară;
• alergarea lansată;
• alergarea accelerată.

2. Săriturile

În fotbal, în afara luptei pentru minge, săriturile se fac pentru:

• evitarea atacului adversarului;
• trecerea peste un obstacol (adversar sau coechipier căzut la pământ).

Săritura poate fi făcută cu bătaie, desprindere pe un picior sau pe ambele piciorare, cu şi fără elan.

În joc execuţia corectă a săriturilor, eficienţa lor cît şi efectuarea unei tehnici corecte de desprindere sunt îngreunate de doi factori:

• timpul scurt de pregătire- jucătorul nu are întodeauna posibilitatea de a alege momentul cel mai favorabil pentru executarea săriturii, fiind adeseori nevoit să execute săritura ca o mişcare reflexă, de pe loc, fără elan;
• prezenţa adversarului – care împiedică uneori execuţia corectă a săriturii determinând modificări de tehnica execuţie.^[29]

Piciorul de bătaie se aşează pe sol pe toată talpa. Impulsia este energică, orientată oblic înainte şi sus. Piciorul de bătaie termină impulsia întins complet, după care se flexează puţin din articulaţia genunchiului.

Simultan cu extensia piciorului de bătaie piciorul opus oscilează înainte şi sus, îndoit din articulaţia genunchiului, cu coapsa la orizontală, chiar peste , şi gamba aproape perpendiculară pe sol.

Trunchiu este uşor înclinat înainte. Braţele se mişcă alternativ sau simultan stimulând impulsia şi determinând o bază de zbor prelungită.

3. Opririle

Oprirea începe prin deplasarea spre spate a centrului de greutate. Pentru aceasta, ridicăm puţin trunchiul din poziţia sa înclinată înainte, trecînd greutatea corpului pe piciorul din spate, puternic flexat din genunchi.

Facem un pas ceva mai lung cu piciorul celălalt, a cărui talpă va frâna mişcarea luând contact cu solul mai întâi cu călcîiul şi apoi cu toată talpa ajutându-se de crampoane.

Dacă viteza alergării a fost prea mare există posibilitatea ca jucătorul să alunece puţin pe piciorul de frânare.

Oprirea va fi mai uşoară, mai rapidă şi mai sigură dacă, în momentul frânării, ne vom îndoi mult ambii genunchi ajutând astfel la coborârea centrului de greutate.

4. Schimbările de direcţie

Tehnica specifică de alergare a fotbalistului se datorează şi faptului că jucătorul poate fi nevoit, în orice moment, să-şi schimbe direcţia alergării.

Dacă avem de gând să executăm o mişcare sub un unghi mare faţă de direcţia mişcării iniţiale, este necesar ca, înainte de executarea întoarcerii, să ne oprim din alergare, alegerea piciorului de frânare neavând importanţă.

După oprire vom executa o întoarcere de 90 de grade realizată pe piciorul de partea noii direcţii de alergare şi pe pingeaua celuilalt picior.

Apoi, printr-o zvâcnire puternică a braţelor, trecând centrul de greutate în faţă şi îndepărtând brusc piciorul din spate.

5. Mişcările înşelătoare

Prin mişcări înşelătoare se înţeleg, în general, mişcările executate de jucător pentru a abate atenţia adversarului de la adevărata sa intenție în scopul obţinerii unui avantaj tactic.

Mişcările înşelătoare pot fi executate cu orice parte a corpului: cu piciorul, cu trunchiul, cu braţele cu capul, ele sunt folosie şi atunci cînd vrem să scăpăm din marcaj, dacă însă alergarea este combinată cu mişcării înşelătoare, adversarul surpins nu va putea răspunde la mişcarea noastră iniţială decât după scurgerea unui anumit timp.

Mişcările înşelătoare pot fi executate prin diverse procedee. Aplicarea lor depinde de faza de joc, de bagajul motric şi de fantezia jucătorului, din cauza dieversităţii acestui element clasificarea sa este foarte dificilă.

Mişcările înşelătoare ale apărătorilor au scopul de a-l face pe atacant să-şi schimbe intenţia iniţială şi să creeze astfel o situaţie favorabilă fie pentru deposedare fie pentru intercepţie.

Apărătorul simulează, un atac brusc asupra atacantului, care se apropie cu mingea, dar în ultimul moment îşi opreşte pe neaşteptate elanul, este faza care în cadrul deposedării se numeşte tatonare.

Apărătorii se folosesc adeseori de aplecarea laterală a trunchiului tocmai pentru a-l îndemna pe adversar să-i ocolească prin partea cealaltă.

Dacă adversarul încercă să trecacă prin partea lăsată liberă, apărătorul şi-a atins scopul, deoarece el era dinainte pregătit pentru o asemenea eventualitate.

Atacanţii folosesc frecvent mişcările înşelătoare, una dintre acestea este startul fals executat prin execuţia bruscă, din poziţie statică, a unui pas lateral sugerând plecarea în alergare pe direcţia respectivă. După un pas însă el schimbă direcţia alergării pornind în direcţia opusă.

Unul dintre procedeele cel mai eficiente de mişcare înşelătoare este acela în care atacantul se îndreaptă în alergare către mingea care vine spre el la firul ierbii ca şi când ar vrea să intre în posesie ei sau să o lovească, în ultima clipă el lasă să treacă mingea pe lăngă el realizând astfel o situaţie favorabilă pentru coechipierul său.

Tehnica de execuţie a mişcarilor înşelătoare are puternice influenţe personale. Din această cauză ea este şi greu de descris.^[34]

6. Căderile

Şcoala căderii impune respecatrea  câtorva reguli de bază:

• suprafaţa de contact la întâlnirea cu solul să fie cât mai mare;
• cotul trebui să se întindă în aşa fel, încât întregul braţ să întâlnească solul pe orizontală;
• capul se menţine flexat, pentru a feri regiunea occipitală de contactul direct cu solul;
• unul dintre piciorare, atenuează şocul prin sprijinirea tălpii pe sol.

7. Rostogolirile

Un exemplu este cel în care conducând mingea în plin elan este blocat de piciorul adversarului care se opreşte chiar în dreptul mingii.

Fotbalistul va apleca trunchiul înainte, spatele fiind încovoiat, mâinile se aşează pe sol cu palmele orientate spre interior.

După sprijinul mâinilor pe sol urmează rularea pe ceafă şi spate.În partea a doua a rulării, genunchii se îndoaie activ, călcâiele fiind trase sub corp şi mişcarea se termină fie în sprijin ghemuit fie în stând.

8. Ridicările

Ridicarea se va face prin sprijinirea pe palma mâinii aflată mai aproape de pământ şi prin ridicarea şi sprijinul în genunchi.

Prin lucrul braţelor şi al piciorului din spate jucătorul se lansează în alergare.

Elemente tehnice ale portarului

Sarcina principală a portarului – aceea de ultim apărător – este de a împiedica intrarea mingii în poartă prin orice mijloace, inclusiv prin folosirea mâinilor.

Această prevedere regulamentară privind folosirea mâinilor este valabilă numai în interiorul suprafeţei de pedeapsă  proprii.

În afara acestei suprafeţe  fiind  considerat  ca  şi oricare  alt  jucător  de câmp.

1. Poziţia fundamentală

Trunchiul va fi aplecat înainte din şolduri, picioarele depărtate la nivelul umerilor, genunchii flexaţi şi împinşi  înainte, braţele lângă corp lăsate în jos  cu  palmele  orientate  tot  în jos, dar  flexate din coate la un unghi de 45 de grade, iar  privirea  urmăreşte  în permanenţă  mingea..

Din această poziţie orice mişcare poate fi începută cu uşurinţă, greutatea este lăsată pe tălpi, iar portarul se află în echilibru stabil.

Deplasările laterale din această poziţie se fac cu paşi adăugaţi scurţi şi săltaţi pentru ca schimbarea greutăţii de pe un picior pe celălalt să fie cât mai uşoară fără a influenţa rapiditatea deplasării.

Această poziţie fiind obositoare nu se recomandă a se păstra în permanenţă decât în cazul acţiunilor în imediata apropiere a porţii^[36]

2. Deplasrea în teren

În timpul desfăşurării jocului portarul îşi schimbă permanent poziţia şi locul în poartă în funcţie de poziţia mingii, încercând să se plaseze acolo unde şansele de reuşită sunt mai mari.

Deplasările laterale prin paşi adăugaţi le execută în aşa fel încât să fie în permanenţă pe bisectoarea unghiului format de minge şi cei doi stâlpi ai porţii.

În timpul deplasărilor laterale din poziţia de bază labele picioarelor nu îşi schimbă poziţia, axelor longitudinală este îndreptată spre minge. Deplasarea va începe cu piciorul apropiat de direcţia mişcării. De exemplu dacă vrem să ne deplasăm spre dreapta începem mişcarea cu un pas lateral al piciorului drept.

După terminarea acestui pas lateral, greutatea corpului este trecută pe piciorul care a efectuat mişcarea, după care piciorul stâng rămas pe loc este tras după piciorul deplasat, iar greutatea se va repartiza uniform asupra tălpilor ambelor picioare, revenind din nou la poziţia de bază.

Mişcările spre dreapta sau spre stânga ale centrului de greutate trebuie să se facă într-un plan aproape orizontal.

Paşii laterali nu trebuie să fie prea lungi; este de preferat să efectuăm mai mulţi paşi mărunţi pentru a ocupa poziţia dorită decât 1-2 paşi mai lungi.

3. Prinderea mingii

Cel mai sigur procedeu de apărare al portarului este prinderea mingii cu mâna. Siguranţa în prinderea mingii ridică valoarea portarului sau din contră o scade, dând în acelaşi timp încredere echipei în propriul portar.

Transmiterea mingilor se face de la distanţe diferite, cu traiectorii şi intensităţi diferite, dar prinderea ei se face la fel şi este valabilă în toate execuţiile.

Astfel, în momentul prinderii, degetele sunt depărtate, desfăcute în formă de evantai şi orientate cu podul palmei în direcţia de sosire a mingii, formând un „coş“ pe care-l aşezăm în calea mingii. Degetele mari apropiate, iar celelalte depărtate sunt încordate în momentul contactului cu mingea.

Imediat după prindere, mingea trebuie dusă la piept, în cazul mingilor înalte, iar în cazul mingilor care vin la înălţimea pieptului, ea trebuie să întâlnească în drumul ei nu numai mâinile ci şi corpul portarului.

4. Boxarea mingii

Este procedeul tehnic de care se foloseşte portarul în toate situaţiile când prinderea mingii prezintă nesiguranţă şi riscuri.

Astfel de situaţii se întâlnesc când mai mulţi jucători sar pentru a lovi mingea cu capul, învălmăşeli în faţa porţii, sau când este pe punctul de a fi atacat în momentul interceptării mingii.

Boxarea mingii poate fi făcută cu o singură mână sau cu ambele mâini.

Primul procedeu se foloseşte în situaţiile speciale din faţa porţii, iar cel de-al doilea când mingea este alunecoasă. Lovitura se execută cu primele falange ale degetelor care au suprafaţa cea mai mare de lovire.

5. Devierea mingii

Este procedeul tehnic prin care portarul reuşeşte să prelungească traiectoria mingii în afara suprafeţei de poartă.

Folosirea lui se cere pe timp ploios când mingea este alunecoasă şi în toate situaţiile când mingea este şutată foarte puternic în direcţia barelor, iar prinderea ei este nesigură.

În timpul săriturii sau al plonjonului mâna se aşează în aşa fel încât palma să fie pe direcţia mingii, iar în urma contactului mingea să fie trimisă (deviată) peste bara transversală sau stâlpii porţii.

6. Blocarea mingii

Se întâlneşte în situaţia când adversarul trecând de ultimul apărător se îndreaptă singur spre poartă, sau în cazul paselor date în adâncime, pe direcţia porţii.

În aceste situaţii portarul părăseşte poarta, în prima fază alergând, iar în faza a doua va încerca să prindă sau să degajeze mingea înaintea adversarului.

Aruncarea la minge (blocarea) care se află în piciorul adversarului se execută astfel:

– adversarul pătruns singur spre poartă este întâmpinat de către portar, care aleargă în direcţia lui micşorându-i unghiul de tragere la poartă. În apropierea adversarului, ne lăsăm să cădem lateral pe pământ, căutând să „blocăm“ mingea cu mâinile şi corpul pentru a nu putea fi trimisă în poartă.

– blocarea se execută perpendicular pe direcţia de alergare, având braţele uşor flexate din cot şi orientate spre minge. Deoarece nu putem şti care va fi direcţia precisă a mingii aflate în posesia adversarului, după căderea laterală ne ridicăm puţin piciorul şi braţul de sus, pregătindu-ne să respingem cu mâna sau cu piciorul mingea care va trece eventual deasupra noastră.

– mingea prinsă este trasă spre corp în timp ce corpul face o ghemuire în jurul ei, pentru a evita scoaterea ei de către adversar sau o eventuală rănire.

7. Repunerea mingii în joc cu mâna

Tendinţa actuală din fotbalul modern este pornirea atacului sau eventual a contraatacului cât mai rapid posibil. În acest sens un rol important îi revine portarului pentru a continua acţiunea folosind aruncarea mingii cu mâna.

Mingea poate fi aruncată pe jos (rostogolită) sau pe sus. Aruncarea de jos se foloseşte deobicei pentru transmiterea mingii la distanţe mici.

Acest procedeu este identic cu lansarea bilei în jocul de popice şi are avantajul că mingea vine pe jos, iar jucătorul spre care se îndreaptă nu trebuie să execute procedee de intrare în posesia ei, putând continua acţiunea imediat

La aruncarea mingii pe sus mingea este transmisă la distanţe mai mari – şi cu o precizie mai mare decât cu piciorul. Pentru a trimite mingea pe sus ne putem folosi de trei procedee: aruncare tip, azvârlire, lansare asemănător mişcării discului şi rotativă.

Primul procedeu este folosit cel mai frecvent de către portari, fiind şi mai uşor de executat.

8. Repunerea mingii cu piciorul în joc

Portarul utilizează degajarea mingii cu piciorul în două situaţii distincte: când mingea a părăsit terenul de joc, în aut de poartă şi când este în joc dar în posesia lui.

Degajarea de jos a mingii se execută cu şiretul interior, iar degajarea din mână se poate face din volé sau demi-volé, cu şiretul exterior, interior sau plin. Aceste procedee au fost descrise şi analizate la capitolul rezervat jucătorilor de camp.

BIBLIOGRAFIE

1. Rădulescu, M. (2009) –  ”Fotbal Tehnica factor prioritar”, Editura Răzeşu, pag 107.
2. Apolzan, D., (1996) – ”Fotbal 2010”, Editat de FRF Bucureşti , pag. 307
3. Bondoc-Ionescu, D., și colab. (2018) – ”  Antrenamentul proprioceptiv individualizat pe baza informațiilor analizatorilor în activitatea motrică specific sportului”, Edit. Universității Transilvania din Brașov, Brașov, pag. 40
4. Apolzan D., (2013) – Fotbal. Tehnica Jocului. O altă abordare, Rotech Pro, București p. 69
5. Teodorescu, L., (1975).  ”Probleme de teorie și metodică în jocurile sportive”, Edit. Sport-Turism, București, p.23
6. Demian, I.M (1998) –  ”Curs de fotbal”, Universitatea de vest – Arad  pag 63.
7. Dumitrescu, G. Deac, A. (2009) – „Fotbal noțiuni generale de tehnică, tactică și regulament”, Editura Universității din Oradea, Oradea, pag. 28
8. Dumitrescu, G. (2006) – ”Fotbal Tehnica jocului, Pregătirea Tehnica”, Editura Universitaţii din Oradea, 2006, pag19.
9. Ionescu, M. (1974) – ”Fotbal Tehnică şi stil”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, pag 64
10. Stănculescu, V. (1982) – ”Ghidul antrenorului de fotba”l, Editura Sport-Turism, Bucureşti, pag 44
11. Dumitrescu, G. Deac, A. (2008) – ”Fotbal curs”, Editura Universităţii din Oradea, pag 28.
12. Dumitrescu, G. (2006) – ”Fotbal-Tehnica jocului, Pregătirea tehnică”, Editura Universităţii din Oradea pag 24-25.
13. Dumitrescu, G. Peţan, P. (2001)  –  ”Fotbal Introducere în tehnica şi tactica jocului modern”, Editura Universitaţii din Oradea, pag 27
14. Dumitrescu, G. (2006) – ”Fotbal-Tehnica jocului, Pregătirea tehnică”, Editura Universităţii din Oradea pag 47.
15. Popovici, C. (1995) –  ”Fotbal Curs de bază”, Editura Napoca Star, 1995, pag 61.
16. Dumitrescu, G. Deac, A. (2008) – ”Fotbal curs”, Editura Universităţii din Oradea, 2008 pag 48.
17. Dumitrescu, G. (2006) – ”Fotbal-Tehnica jocului, Pregătirea tehnică”, Editura Universităţii din Oradea pag 59.
18. Popovici, C. (1995) –  ”Fotbal Curs de bază”, Editura Napoca Star, 1995, pag 58.
19. Demian, M. (1998) –  ”Curs de fotbal”, Editura Universitatea Vasile Goldiş Arad, pag 95.
20. Dumitrescu, G. Deac, A. (2008)  – ”Fotbal curs”, Editura Universităţii din Oradea, pag 52.
21. Dumitrescu G, Deac A. (2008)  – ”Fotbal curs”, Editura Universităţii din Oradea, pag 60.
22. Popovici C. (1995) – ”Fotbal Curs de bază”, Editura Napoca Star, 1995, pag 37
23. Dumitrescu, G. Peţan, P. (2001) – ”Fotbal Introducere în tehnica şi tactica jocului modern”, Editura Universitaţii din Oradea, pag 32-34.
24. Dumitrescu, G.(2006) – ”Fotbal-Tehnica jocului, Pregătirea tehnică”, Editura Universităţii din Oradea pag 72.
25. Demian, M. (1998) – ”Curs de fotbal”, Universitatea de vest – Arad, pag 86.
26. Dumitrescu, G. Deac, A. (2008) ”Fotbal-Curs”, Editura Universitaţii din Oradea, pag 78.
27. Dumitrescu, G. (2006)”Fotbal-Tehnica jocului, Pregătirea tehnică”, Editura Universităţii din Oradea pag 126.
28. Popovici, C. (1995) ”Fotbal Curs de bază”, Editura Napoca Star, pag 36.
29.  Dumitrescu, G.Deac, A. (2008) – ”Fotbal-Curs”, Editura Universitaţii din Oradea, pag 84.
30.  Dumitrescu, G.(2006) – ”Fotbal-Tehnica jocului, Pregătirea tehnică”, Editura Universităţii din Oradea pag 130
31. Ionescu, I.(1995) – ”Fotbal Tehnica şi tactica jocului”, Editura  Helicon, Timoşoara, 1995 pag 48.
32. Dumitrescu, G. (2006) – ”Fotbal-Tehnica jocului, Pregătirea tehnică”, Editura Universităţii din Oradea pag 131
33. Dumitrescu, G. Deac, A. (2008) – ”Fotbal-Curs”, Editura Universitaţii din Oradea,  pag 86.
34. Dumitrescu, G. (2006) – ”Tehnica Jocului, Pregătirea Tehnică”, Editura Universităţii din Oradea,  pag 134.
35. Dumitrescu, G. (2006) – ”Tehnica Jocului, Pregătirea Tehnică”, Editura Universităţii din Oradea,  pag 139
36. Ionescu, I. (1995) – ”Fotbal Tehnica şi tactica jocului”, Editura  Helicon, Timoşoara, pag 72
37. Popovici, C.  (1995) – ”Fotbal Curs de bază”, Editura Napoca Star, pag 79
38. Dumitrescu, G.Deac A. (2008) – ”Fotbal-Curs”, Editura Universitaţii din Oradea, pag 94
39. Dumitrescu, G. (2006) – ”Fotbal-Tehnica jocului, Pregătirea tehnică”, Editura Universităţii din Oradea pag 155.
40. Popovici, C. (1995) – ”Fotbal Curs de bază”, Editura Napoca Star, pag 86.
41. Dumitrescu, G. Deac, A. (2008) – ”Fotbal-Curs”, Editura Universitaţii din Oradea, pag 104.
42. Popovici, C. (1995) –”Fotbal-Curs de bază”, Editura Napoca Star, pag 78-89

---

Profesor de EFS ?  Poate te interesează și blogul profesorului de sport – Cilck aici.

---