Există un moment pe care îl putem observa pe aproape orice teren de fotbal pentru copii. Antrenamentul se termină, antrenorul fluieră, iar câțiva jucători continuă să alerge după minge. Mai cer cinci minute, mai vor un ultim gol, mai inventează o regulă pentru a prelungi jocul. Sunt obosiți, transpirați, dar nu vor să plece acasă.
Pentru unii adulți, aceasta este doar o imagine frumoasă a copilăriei. Pentru un antrenor care înțelege dezvoltarea pe termen lung, poate fi unul dintre cele mai importante semnale că mediul de învățare funcționează.
Copiii aceia nu mai joacă pentru că trebuie. Joacă pentru că își doresc.
Iar această diferență poate schimba totul.
În fotbalul juvenil, discutăm permanent despre dezvoltarea tehnică, tactică și fizică. Ne preocupă numărul de repetări, intensitatea exercițiilor, organizarea antrenamentului și progresul individual. Toate sunt importante, dar uneori uităm elementul care îi determină pe copii să revină la teren și să continue să învețe: plăcerea de a juca.
Un copil care iubește fotbalul va căuta adesea singur oportunități de a progresa. Va lua mingea acasă, va încerca driblinguri în curte, va juca alături de prieteni și va repeta anumite execuții fără să îi ceară nimeni acest lucru. Nu pentru că are un program de pregătire suplimentară, ci pentru că jocul îi oferă satisfacție.
În schimb, atunci când fotbalul devine doar o succesiune de obligații, corecții și presiuni, această motivație poate începe să dispară. Copilul vine la antrenament pentru că trebuie, execută pentru că i se cere și încearcă să nu greșească pentru a evita criticile. Poate deveni disciplinat, dar riscă să piardă tocmai dorința care îl făcea să joace și în afara antrenamentelor organizate.
Aici apare una dintre marile responsabilități ale antrenorului. Nu este suficient să construim exerciții eficiente. Trebuie să construim și un mediu în care copiii să își dorească să participe la ele.
Bucuria nu înseamnă lipsă de disciplină și nici transformarea fiecărui antrenament într-o activitate recreativă fără obiective. Un copil poate să zâmbească și să fie concentrat. Poate să se distreze și să muncească intens. Poate să accepte reguli, să depășească dificultăți și să își dorească victoria fără să își piardă plăcerea de a juca.
De fapt, provocările bine alese pot deveni o sursă de bucurie. Momentul în care un copil reușește pentru prima dată un procedeu dificil, câștigă un duel sau găsește singur soluția unei probleme de joc îi poate oferi o satisfacție mult mai mare decât un exercițiu în care totul este simplu și previzibil.
De aceea, un antrenament bun nu trebuie să fie neapărat ușor. Trebuie să fie suficient de provocator pentru a stimula progresul și suficient de atractiv pentru ca jucătorii să își dorească să continue.
Un antrenor care înțelege acest lucru nu măsoară calitatea unei ședințe doar prin numărul de exerciții finalizate sau prin respectarea planului. El observă și implicarea copiilor, curajul lor de a încerca, întrebările pe care le pun și dorința de a reveni la următorul antrenament.
Pentru că dezvoltarea unui jucător nu se produce într-o singură zi. Ea presupune ani de antrenamente, mii de decizii, nenumărate greșeli și foarte multe momente în care copilul trebuie să găsească motivația de a continua.
Iar bucuria poate fi unul dintre cele mai puternice motive pentru a nu renunța.
Poate că nu fiecare copil care iubește fotbalul va deveni profesionist. Dar un copil care își păstrează pasiunea are mai multe motive să exerseze, să accepte provocări și să rămână conectat la joc. Iar chiar dacă drumul lui nu va duce spre performanță, fotbalul poate rămâne o parte valoroasă a vieții sale.
Peste ani, poate că nu își va aminti toate exercițiile sau toate indicațiile antrenorului. Dar își va aminti sentimentul acela de nerăbdare înaintea antrenamentului, bucuria unui gol și dorința de a mai juca încă cinci minute.
Și poate că tocmai aici ar trebui să înceapă orice filozofie de pregătire a copiilor.
Nu doar cu întrebarea „Cum îi facem mai buni?”, ci și cu întrebarea „Cum îi facem să își dorească să devină mai buni?”.
Pentru că putem construi cele mai moderne exerciții, putem avea cele mai bune terenuri și cele mai elaborate planuri de antrenament. Dar dacă pierdem dorința copilului de a juca, pierdem unul dintre cele mai importante motoare ale dezvoltării sale.
În fotbalul juvenil, bucuria nu este recompensa pe care o oferim după ce copiii învață. Este unul dintre motivele pentru care ei continuă să învețe.
Iar un copil care pleacă de la antrenament întrebând „Când jucăm din nou?” ne transmite, uneori, mai mult decât orice statistică despre progresul său.
Lasă un răspuns