Uneori este suficient să privești chipurile copiilor la finalul unui antrenament pentru a înțelege mai multe decât îți spune orice statistică.
Unii pleacă de pe teren zâmbind, discutând despre o fază, un gol sau un dribling pe care au reușit să îl facă. Alții pleacă în liniște, încercând încă să înțeleagă greșeala pentru care au fost certați cu douăzeci de minute înainte.
Amândoi au participat la același antrenament.
Dar este posibil să nu fi trăit aceeași experiență.
În fotbalul juvenil confundăm uneori seriozitatea cu învățarea. Avem impresia că un antrenament bun trebuie să fie rigid, că disciplina presupune tăcere și că un copil care râde sau se bucură nu este suficient de concentrat.
Dar bucuria și performanța nu sunt adversari.
Dimpotrivă.
Atunci când un copil se simte în siguranță, are curajul să exploreze jocul. Încearcă un dribling nou. Cere mingea într-o situație dificilă. Caută o pasă pe care înainte nu ar fi văzut-o. Iar dacă greșește, încearcă din nou.
Așa apare învățarea.
Un copil care joacă sub frică funcționează diferit. În loc să caute cea mai bună soluție, începe să caute soluția care îi va aduce cele mai puține reproșuri. Nu se mai întreabă „Ce pot face aici?”, ci „Ce trebuie să fac pentru a nu greși?”.
Diferența pare mică.
Pentru dezvoltarea unui jucător, este uriașă.
Frica poate produce disciplină pe termen scurt. Copilul ascultă, joacă simplu și evită riscul. Din exterior, antrenorul poate avea impresia că deține controlul.
Dar controlul nu este același lucru cu învățarea.
Un jucător nu poate deveni autonom dacă așteaptă permanent indicația adultului. Nu poate deveni creativ dacă fiecare soluție riscantă este privită ca o problemă. Și nu poate învăța să decidă dacă principalul său obiectiv este să evite greșeala.
Asta nu înseamnă că antrenamentele trebuie transformate într-un loc fără reguli sau exigență. Copiii au nevoie de disciplină, responsabilitate și standarde. Au nevoie să fie provocați și să înțeleagă că progresul presupune efort.
Dar exigența și frica nu sunt același lucru.
Poți cere mult unui copil fără să îl faci să se teamă de tine.
Poți corecta fără să umilești.
Poți cere concentrare fără să elimini bucuria.
Iar un antrenor bun știe să construiască tocmai acest echilibru: un mediu în care copilul înțelege că trebuie să muncească, dar în care abia așteaptă să revină la următorul antrenament.
Poate că zâmbetul unui copil nu este un semn că antrenamentul a fost prea ușor.
Poate fi semnul că se simte suficient de liber pentru a învăța.
Pentru că, peste ani, nu ne dorim doar jucători care execută ceea ce li se spune. Ne dorim jucători care observă, gândesc, decid, încearcă și au curajul să găsească propriile soluții.
Iar pentru asta au nevoie de un mediu în care greșeala nu provoacă teamă și în care bucuria jocului nu este sacrificată în numele performanței.
Uneori, cel mai bun semn că un copil se dezvoltă nu se găsește într-o statistică și nici pe tabela de marcaj.
Se vede pur și simplu pe chipul lui.
Pentru că un copil care zâmbește, încearcă și abia așteaptă să primească din nou mingea poate învăța mult mai mult decât unul care joacă doar pentru a nu greși.
Lasă un răspuns